Ne oprim astăzi la o poezie, mai precis la o fabulă a lui Tudor Arghezi, – o naraţiune pilduitoare, cu titlul ”Gura lumii”. Această poezie fabulatorie are un antecesor şi de la acesta alţi succesori, premergători lui Tudor Arghezi. Originalul, dacă se poate numi astfel, se găseşte în istorioarele năstruşnicului şi vestitului povestitor din Orient, Nastratin Hogea (Nasr-edin-Hoca), care a trăit în Anatolia acum mai bine de șapte sute de ani.

La început, cum era firesc, faima anecdotică a fascinantelor lui isprăvi s-a răspândit repede în ţările orientale, apoi fermecătoarele lui povestiri au cucerit răsăritul Europei şi, în cele din urmă, întregul continent, fiind tipărite în toate limbile. La noi, primul care vorbeşte despre Nastratin Hogea este Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa istorică Incrementa atque decrementa aulae Otomanicae (1716), prezentând, ca fiind adevărate, pe câteva dintre întâmplările eroului nostru.Tipărită de către fiul său Antioh Cantemir în engleză şi germană, cartea aceasta (Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane), a avut darul, probabil, în ceea ce ne interesează pe noi aici, să disipeze în lumea cărturărească apuseană şi să lărgească ştirea despre existenţa şi despre năstruşniciile lui Nasr-edin-Hoca. Mai târziu, un alt român, Anton Pann, repovestindu-l în versuri pe Nastratin, îi răspândeşte la noi opera pe calea tiparului, fiind destul de fidel textului original. Poezia a fost publicată de Tudor Arghezi, în al treilea său volum de poezii, în 1957, intitulat Stihuri pestriţe, cu ilustraţii de J. Perahim, o carte de fabule şi de istorioare cu tâlc moralizator. GURA LUMII Măgarul, călărit de un unchiaş, / Îl duce fiul de dârlog, / Şi nici nu au intrat încă-n oraş, / Că trei muieri, cam slobode, mă rog, / Îi dau cu tifla: / ”– Cum? Nu ţi-e ruşine / Să-ţi laşi copilul desculţat pe jos / Şi să te care el pe tine? / Şi mai şi râzi, bătrâne puturos!” / Bătrânul n-are ce să spuie / Și, ocărât cum fuse, în zadar, / Opreşte-n loc, descalecă şi suie / Numaidecât băiatul pe măgar, / Şi ia dârlogul, ca să-l ţie el. / Gândindu-se la cele întâmplate. / Unchiaşul, cam slăbuţ şi mitiel, / O ia scâlciu prin târg cu greutate. / Dar doi moşnegi înjură pe băiat: / ”– Îţi şade, nesimţitule, frumos / Să stai acolo cocoţat / Şi laşi pe taică-tu pe jos?” / Băiatul sare iute de pe şa. / Şi tatăl şi copilul se-ntrebară: / ”– Ce facem de ne-o merge tot aşa? / Cu o găină-n traistă, / La târg nu-i mare treabă. / Dacă ştiam, al dracului să hie / Şi ochii să le iasă, / Nu mai plecam cu noaptea-n cap, Ilie. / Mai bine ne-am întoarce, băiatule, acasă.” / Se chibzuiesc, mai stau, se mai frământă, / Se uită înainte şi-napoi, / Şi cu nădejdea târgului înfrântă, / Încalecă măgarul amândoi. / Dar o nevastă şi un gospodar / Îi întâlnesc pe drum, la o răscruce, / Şi-i plâng: / ”– Nenorocitul de măgar / S-a-ncovoiat şi nu-i mai poate duce.” / Mai rămânea să facă o-ncercare, / Să ia de-acuma dânşii măgarul la spinare.