Epoca de Aur a presei umoristice a început din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În acea perioadă, existau în Bucureşti peste 300 de reviste de satiră şi umor! „Ţânţarul” şi „Spiriduş” (1859) La scurt timp după Unire, pe 28 februarie 1859, a apărut, mai întâi, revista satirică „Ţânţarul”, ai cărei redactori, trecuţi pe frontispiciu, erau C. A. Rosetti şi N. T. Orăşanu, primul semnând în paginile publicaţiei Constantin Trandafirescu, iar al doilea N. T. Cetăţenescu.

În iunie 1859 N. T. Orăşanu fonda, însă, singur de data aceasta, o altă revistă satirică – „Spiriduş”, care nu a durat decât până în iulie 1859. „Ţânţarul”, redactat numai de C. A. Rosetti, îşi înceta apariţia la 25 august 1859. „Nichipercea” (1859-1879) Încetându-şi apariţia, la 14 iulie 1859, „Spiriduş” a fost continuat, în mod declarat, de la 23 iulie, de „Nichipercea”, o gazetă satirică antidinastică. A apărut la Bucureşti săptămânal între 23 iunie 1859 şi mai 1879 având ca redactor pe I.V. Toporan şi pe Orăşanu ca administrator. Este considerată de specialişti cea mai virulentă revistă satirică românească (I. Hangiul). În timp pentru virulenţa ei a fost de mai multe ori interzisă. Din acest motiv în 1860 apare sub forma unei broşuri care se numea “Coarnele lui Nichipercea”. S-a mai numit şi “Coada lui Nichipercea” pentru ca în final să se numească “Adio Nichipercea”. În 1861 broşurile derivate aveau titluri ca “Ochiul dracului”, “Codiţa dracului”. În 5 mai 1861 revista revine la titlul iniţial dar pentru scurtă vreme. În 1866 este, iar, interzisă, apărând sub numele de „Cicala”. „Nichipercea” susţinea acţiunile înnoitoare din timpul Unirii şi lupta împotriva demagogiei patriotarde şi democratismul de paradă erau dezvăluite fără menajamente: „Ciocoiul ce face astăzi patriotism şi libertate, face ca măgarul îmbrăcat în piele de leu, dar care, crăpând pielea şi ieşindu-i o ureche afară, a ajuns de râsul copiilor”. „Aghiuţă” (1863-1864) Revista „Aghiuţă”, subintitulată „Foaie umoristică, satirică şi critică”, apărută la Bucureşti, începând din 3 noiembrie 1863 şi până la nr. 28, din 21 mai 1864 a fost condusă de B.P. Haşdeu, care apare pe copertă sub titulatura de director şi proprietar. Specialiştii o încadrează între revistele independente, între cele anti-liberale şi anti-conservatoare, această revistă susţine reformele lui A. I. Cuza şi combate cu vehemenţă pe cei care se opun domnitorului în texte satirice precum “Votul Universal, o scenă obscenă” în numărul 4 din 1863. „Sarsailă” (1866, 1871) A apărut, la Bucureşti (până la 18 mai 1866), condusă de N.T. Orăşanu şi a continuat revista „Nichipercea”, căreia i-a preluat numărătoarea anilor şi a numerelor de apariție. După câteva luni, la începutul anului 1866, „Sarsailă” îşi încetează existenţa, continuată fiind de „Ghimpele”. În 1871 însă, paralel cu „Ghimpele”, apare din nou, pentru câteva luni, sub o nouă redacţie. Trezit dintr-un somn lung, de cinci ani, cu un pronunţat caracter antimonarhic „Sarsailă”, satirizează moravurile corupte ale protipendadei, viciile şi anomaliile sociale, obiectivul principal al atacurilor constituindu-l însă monarhia. Paginile publicaţiei sunt presărate cu astfel de ironii făţişe la adresa falsei străluciri a lui Carol I. Ultima pagină a publicaţiei era alcătuită din ingenioase caricaturi care satirizau mai ales corupţia şi patimile aşa-zisei „lumi înalte”. „Satyrul” (1866) „Satyrul” – publicaţie umoristică ce apare la Bucureşti (săptămânal, între 6 februarie – 5 iunie 1866), sub direcţia lui B.P. Haşdeu. Redactorii „Satyrului” sunt ascunşi sub pseudonime alese din onomastica chineză. Cei trei colaboratori ai lui Haşdeu – N. Nicoleanu, I.C. Fundescu şi St. Vellescu, folosesc arma satirei pentru a biciui moravuri politice şi sociale ale timpului. Au apărut în total 16 numere. Arhiva Muzeului memorial „B.P. Haşdeu” deţine opt numere. „Ghimpele” (1866 – 1879) Printre revistele satirice din a doua jumatate a veacului al XlX-lea, „Ghimpele” a avut una din cele mai lungi existente, 1866—1879. Materialul satiric publicat de „Ghimpele” era variat. În revistă al cărui proprietar era T. I. Stoenescu, se semna, în mod frecvent, cu pseudonime greu de identificat : Ioga, Eu, Hai-hui, Tipeliga, Grivei. Doi dintre colaboratorii „Ghimpelui” trebuie însă amintiţi în mod special. Este vorba de cunoscutul folclorist G. Dem. Teodorescu şi de I. L. Caragiale. Colaborarea lui G. Dem. Teodorescu, sub pseudonimul Ghedem, a început în numărul din 17 mai 1870, cu pamfletul “Animale politice – Maimuţa”, pamflet care se înscria în linia atacurilor antimonarhice ale revistei. I. L. Caragiale şi-a început colaborarea la „Ghimpele” în numărul din 16 decembrie 1873, în care publica povestea satirică în versuri “Şarla şi ciobanii”, semând cu iniţialele I.L.C. Ulterior, începând cu numărul din 26 mai 1874, publica „cronica literară”, „cronica fantastică”, „cronica sentimentală”, semnând Car. şi Palicar. La „Ghimpele”, I. L. Caragiale a publicat până în 1875. ”Nastratin Hogea” (1871) Doamna Elis Râpeanu ne informează că la revista ieșeană ”Nastratin Hogea” (care nu există nici măcar la Biblioteca Academiei!) se referă, în cartea sa, ”Presa de umor de altădată”, Constanța Trifu. Informațiile autoarei au drept sursă ”Ghimpele”. În ”Nastratin Hogea” se ironizează Căile Ferate, prin exagerare, că trenul face, de la Iași la București, 14 zile, nu 5 (cât se făcea cu caleașca, în timpul tinereții lui Ion Ghica). Numărul 10 al revistei amintite poartă data de 5 decembrie 1871. (Va urma)

HORAŢIU ŞERB

(Text publicat în revista ”NASTRATIN” nr. 2; martie 2011)