Inaugurăm o rubrică, aşa după cum îi spune şi numele, cu povestiri hazlii din istorie, a noastră şi din cea universal. Astăzi se spune sau se insinuează ca a cunoaşte trecutul este un fel de pierdere de vreme, o ocupaţie de lux fară legătură cu “cestiunile arzătoare” cu care ne confruntăm. Aici, însă, risc o părere, care, desigur nu este numai a mea şi mă bucur că e aşa… Părerea mea este aşadar că nu putem întelege prezentul dacă nu ştim de unde venim… Chiar şi humorul de altădată trebuie cunoscut! Am ales pentru astăzi un personaj puţin cunoscut publicului larg, dar foarte pitoresc pentru scena social-politică, unde a fost un actor important în vremea lui: generalul Cantacuzino-Grănicerul. Coborâtor din

împăraţii Constantinopolului şi descendent de domnitori români, el aparţinea primelor familii ale ţării şi puţinelor familii din aristocraţia pământeană care au păstrat conştiinţa raspunderilor lor istorice. Nu voi insista asupra biografiei, ea este mai potrivită unei lucrări istorice şi nu unei reviste de umor, dar întâmplările hazlii din viaţa generalului îşi găsesc locul printre peripeţiile lui Nastratin. Prietenii îi spuneau “Zizi”, “generalul Zizi Cantacuzino” şi aşa îi rămăsese numele. Se trăgea din spiţa domnitorului Şerban Cantacuzino şi-şi păstrase titulatura de prinţ. Aşa a fost cunoscut şi la Paris, unde-şi petrecuse copilăria şi şi-a făcut studiile. Venit în ţară, a intrat în cadrele armatei şi a ajuns ofiţer, făcând parte din corpul de gardă de la Palat. Cu obârşia şi glumele lui s-a făcut iubit în tot locul. Manierat şi elegant, era bine privit la Palat, mai cu seamă de Regina Maria şi primit de lumea bună. Cu prietenii de rangul lui şi cu Caragiale, în restaurantul acestuia, a făcut într-o noapte chef mare, până ce plăcându-i orchestra foarte mult, s-a dus de câteva ori cu bacşiş gras, spunându-le să mai cânte: ” Zii! Zii! pe acesta, mai zii, mai zii şi pe celălalt, cu Marghioala” şi tot aşa cu “zii, zii”, până i-a rămas numele “Zizi”, pe care l-a adoptat şi mai târziu, când cu gradul de colonel a înfiinţat Corpul Grănicerilor, aşa că şi-a mai adăugat ceva la nume: “Colonelul”, iar mai târziu “”Generalul Zizi Cantacuzino-Grănicerul”. De la chef s-a înapoiat, cum spunea el, “pe la ziuă, mă… tu’i mama măsi. M-a încurcat ăla, Caragiale, cu glumele lui… tu’i mama lui. Am luat câteva birje. În prima am pus chipiul şi sabia, acestea nu se îmbătaseră. Le-am respectat şi le-am dat întâietate. În a doua, mantaua cu gradele şi cizmele, că ele nu mă mai puteau ţine pe picioare. În a treia m-au urcat prietenii şi în a patra lăutarii… «Cu lăutarii după mine, iar mi-e bine, iar mă-mbăt». Când am sosit acasă, tu’le mama lor, hop şi prietenii cu alte birje, încărcaţi cu sticle de şampanie, ca să prelungim cheful toată ziua şi încă o noapte, de am ajuns de pomină”. “Eram într-o vară la Eforie,” povestea Generalul, “ca ofiţer în garda Palatului, eu l-am cunoscut pe prinţul Carol (viitorul rege Carol al II-lea n.m.) şi pe ceilalţi… tu’le mama lor. Mă jucam cu el pe plajă. Eu făceam pe calul, în patru labe, cu chipiul întors cu cozorocul în spate, închipuind că ar fi frâul. Carol călare pe mine, ţinea de cozoroc, de frâu, iar eu nechezam şi aruncam din picioare, el lovea cu pintenii în şoldurile mele şi chiuia… Di-di armăsarule! Auzi, armăsarule, şi încă nu încălecasem pe mă-sa [sic]. A apărut deodată, pe plajă regale (Ferdinand n.m.) şi am rămas cu ochii la el. «Bine, Zizi, aceasta este poziţia pe care ar trebui să o ai în faţa regelui tău?» «Nu pot avea alta, Maiestate, pentru că s-ar răsturna dinastia». A râs şi el, întinzându-mi mâna când m-am ridicat.” Altă dată “mă căsătorisem cu fiica lui Kalinderu. Femeie de o rară frumuseţe, pe care o adora toată lumea, şi pe deasupra era şi cuminte. Am fost invitat cu soţia la o recepţie, în saloanele restaurantului Capşa. Mulţi miniştrii cu soţiile şi membri ai corpului diplomatic. Ospăţ mare, muzică şi dans. Ministrul plenipotenţiar al Franţei, plăcându-i mult soţia mea, o invita mereu la dans şi începuse să-i şoptească la ureche, până a venit să-mi spună că nu mai poate suporta atmosfera de aici şi să mergem acasă. Am scos o sută de lei (erau bani grei pe atunci) şi îndreptându-mă către franţuz, i-am strigat la ureche: Dacă ţi s-a făcut de femei, poftim o sută de lei ca să te duci la curve, mon cher. L-am făcut de râs în mijlocul aristocraţiei şi am plecat. Credem că are să mă provoace la duel, dar nu a îndrăznit. Cu câţi m-am bătut, pe toţi i-am însemnat cu crestături”.

HORAȚIU ȘERB

(Text publicat în revista ”NASTRATIN” nr. 5, iunie 2011)