1) De ce trebuie sa platesti (in vama romaneasca) 6 euro taxa de pod peste Dunare, cand treci de la Giurgiu la Ruse, si doar 2 euro (in vama bulgareasca), cand te intorci in tara, de la Ruse spre Giurgiu?

2) De ce sunt mai multi romani pe litoralul bulgaresc decat romani si bulgari la un loc pe litoralul romanesc?

3) De ce prefera turistii romani sa se ingrase, in sejururi „all inclusive“, prin Turcia,
Grecia, Bulgaria, in loc sa slabeasca la noi, la mare, cu un mic dejun frugal, preparat la microunde?

4) De ce Cantina Verde, din Bucuresti, se incapataneaza sa nu falimenteze, cu toate ca are preturi exorbitante, feluri de mancare de le numeri pe degete si ospatari bezmetici, care habar n-au ce contine meniul italienesc si cum
se talmaceste acesta in romana?

5) De ce mancarea japoneza costa cu 60% mai putin daca o iei pentru acasa, fata de pretul de restaurant? De pilda, Combo Mix – aceeasi cantitate, calitate, compozitie, numar de piese etc. – costa 35 de RON la casoleta procurata din complexul Auchan (Titan) si bate spre milionul de lei vechi daca te asezi la masa, intr-o carciuma nipona de profil (spre exemplu, undeva in Centrul Istoric)…

6) De ce se scumpesc biletele de metrou, in conditiile in care lumea se
inghesuie ca la balamuc in cel mai eficient mijloc de transport din Bucuresti?!
Intelegem sa se faca ajustari unde sunt putini clienti, dar nu unde e supracerere. Sau poate tocmai asta e „smecheria”: vedem ca merge ceva si apoi luam sapte piei de pe om…

7) De ce nu se mai transmit la TV asa multe partide de poker (in speta: Texas Hol-
dem) ca acum cateva luni?

8) De ce trebuie sa stam la cozi, ca sa ne platim darile? Ar trebui sa se acorde discounturi pentru fiecare minut petrecut aiurea la ghisee de catre clienti/contribuabili! Iar functionarii care freaca menta si se misca ca (scuzati cacofonia!) melcii sa suporte din buzunarul lor sumele respective. Ia sa vezi
dupa aia cum se motorizeaza…

9) De ce lumea isi ia de-a valma concedii in timpul verii? Unii in iunie, altii in
iulie, altii in august (ba mai sunt unii care lasa pe septembrie!)… Cand cauti pe cineva – prinde orbul, scoate-i ochii… Ba n-are roaming, ba nu si-a luat laptopul cu el, ba nu-l lasa amanta sa raspunda la telefon…Mai bine si-ar lua toti concediu in aceeasi perioada – barem sa stim o socoteala!

10) De ce tutunul de pipa e prea umed cand deschizi prima oara cutia si e prea uscat cand o deschizi a doua oara, dupa saptamani intregi de nefolosire si uitare?…

Magarul de (ser)viciu
„INIMA
DE PIATRA“
ANNA LESKO
Iubitul meu azi-noapte
M-a lasat si departe a plecat;
I-am spus cuvinte grele –
L-au durut, dar in ele n-am crezut
Si sa ma ierte l-am rugat,
Dar a plecat…
Rau inima ma doare –
Ce sa fac? Mai pot, oare, sa-l impac?
Stiu ca e vina mea, dar pentru tot
Sufar iar si nu mai pot…
Si sa ma ierte i-am cerut,
Dar nu a vrut…
Sunt doamna cu inima de piatra –
Sau fa-o, Doamne, sa nu mai bata,
Ca la ce bun si pentru cine
Sa simt cum bate inima in mine?!

Nastratin se pomeni, a doua zi consecutiv, cu un intrus in casa (desi nu locuia la
parter, ci la etajul 5!). Cotoiul din vecini (un British Short Hair Blue – semanand leit cu acela din reclamele la mancare pentru pisici) sarea din balcon in balcon, intrand apoi pe usa de la bucatarie (care ramanea vesnic deschisa). Era bine ingrijit si cu moralul ridicat, dar in cautare de senzatii tari. Nastratin incerca (fara succes!) sa-l hraneasca cu somon afumat, se juca cu el, dupa care il evacua pe
palier si se puse pe citit presa.

Afla dintr-o gazeta de scandal ca Pepe (vai, nu stiti cine e Pepe?!) facuse o de-
claratie socanta si definitiva: „Imi e rusine ca Oana a fost sotia mea!“. Era vorba, evident, despre fosta iubita a lui Cove si actuala pasagera clandestina pe traseul Tudy – Mirco Maschio („un patetic cu puta mica“, cu care se intretinuse cordial, doua nopti la rand, intr-un hotel din Amzei) – Manyx (fiul vrajitoarei Bratara, din Mogosoaia).

Nastratin stramba din nas si trecu la Delia Matache, care se confesa ca lucrul cel
mai indraznet pe care il facuse fusese sa cante la Strehaia. Isi imagina (cu ochii
mintii) scena – dizeuza falsand printre turnulete – asa ca fu tentat sa treaca rapid la Andreea Marin, numai ca aceasta era certata sever pentru ca „celulita se afla chiar pe picioarele Zanei, dandu-i pielii un aspect de omleta“. In plus, sanii vedetei se vad „complet aplatizati“! Ce tragedie… Nastratin se abtinu sa nu verse, dar
nici urmatoarea veste nu fu de natura sa-i schimbe starea de spirit: Iulia Vantur facuse o pasiune pentru best-sellerul american „Eat. Pray. Love“, de Elizabeth Gilbert. Nastratin nu citise cartea, dar vazuse filmul (cu Julia Roberts si Javier Bardem), pe care il calificase instantaneu drept o porcarie sulfuroasa.

In fine, o revista glossy ii aducea la cunostinta ca „Andreea Belba, o celebra fata
de oras“ (Nastratin era si el orasean, dar nu auzise in viata lui de fiinta asta!), lansase prima ei carte – „Epifaniile iubirii“. Cica „i-a venit ideea si inspiratia sa scrie pe o plaja din Monaco. (…) Nu a lucrat foarte mult la carte, fiind destul de ocupata si calatorind mai tot timpul. Intre America, Paris, Milano, St. Tropez, Andreea s-a gandit sa arate lumii ca o fata de oras, din Romania, poate
sa descrie tara asta cu arhitextura deosebita, cu muzee exceptionale si cladiri interesante“. Nastratin se intreba: oare cate muzee (exceptionale sau nu!) vizitase fata asta in scurtul ei trecut, comparativ cu numarul de cluburi si disco-baruri in care isi facea veacul?!
Dadu din cap a dojana si trecu la un hebdomadar satiric, in care citi ca exalatat-
ul Csibi Barna (aflat inca in libertate) il considera „criminal“ pe Avram Iancu (care, chipurile, comise un genocid in timpul revolutiei pasoptiste!): „Exista liste despre victimele masacrelor. (…) E vorba despre macelurile comise de moti. Avram Iancu are statui peste tot. (…) E aberant“. Nastratin mai citi o data, si tot nu-i veni sa-si creada ochilor…

Ajunse la un raport al Curtii de Conturi, din care reiesea ca in registrele de
evidenta operativa ale Muzeului Filatelic National nu fusesera inregistrate 668 de
timbre foarte valoroase, din faimoasele emisiuni „Cap de Bour“ si „Principatele
Unite“. In legatura cu stocul actual (rezultat prin inlocuirea marcilor postale autentice cu altele contrafacute), expertul international Fritz Heimbuchler afirma ca nu mai putin de 569 de timbre „Cap de Bour“ aflate in posesia autoritatilor romane sunt falsuri ordinare!

In vremea asta, televiziunile de stiri titrau de zor despre revenirea crizei
mondiale, citandu-i pe cei de la „Wall
Street Journal“: „Problema nu mai este
lipsa de lichiditati – companiile americane
stau cu teancuri record de bani la saltea.
Datoriile companiilor si ale cetatenilor nu
sunt iesite din comun. Problema reala este
o lipsa cronica de incredere din partea acto-
rilor financiari, atat intre ei, cat si fata de
abilitatea guvernelor de a reporni cresterea
economica. Armele din 2008 nu mai
functioneaza acum“.
In Marea Britanie (la Londra,
Liverpool, Manchester si Birmingham) con-
tinuau luptele de strada, intre fortele de
ordine si bandele de huligani, infractori si
anarhisti. Plictisit, Nastratin puse ziarele pe
noptiera, inchise televizorul si adormi oare-
cum impacat cu sine. Atipi, dar, peste cate-
va minute, il trezi mieunatul motanului
strain, intors pe balconul de la bucatarie. Ii
dadu drumul in casa si se culca la loc.
Adormi cu gandul la timbrele falsificate si la
celulita Andreei Marin.
Vlad Hogea

Motto: „Sunt taine intre pamant si cer, Horatio, / Pe care mintea-ti
nici ca le-a visat.“ (William Shakespeare, „Hamlet“)
Intre 10 si 10 ju-
matate (ora gustarii), Cercel trece
intotdeauna prin biroul meu, pentru
zece minute, gusta din parizerul meu, din
cascavalul meu („Ma, de unde gasesti tu
«Dobrogea»?”), imi ia unul din cele doua mere ion-
atane si-mi plaseaza ultima bomba din institutie.
– Asculta, iti spun o chestie de cazi de pe scaun, dar
da-ti cuvantul tau de om ca nu spui la nimeni.
De obicei imi dau cuvantul de doua ori, cuvantul
meu de om si o data pe cel de onoare. De asta data, tac
si mananc parizer.
– Ma, daca latri, ma nenorocesti! insista Cercel,
muscand din cascavalul meu. E o chestie delicata,
n-am spus-o la nimeni, nici neveste-mii. Fii atent!
Iordan e in pom. Cred ca-si da demisia si pleaca in
provincie de bunavoie, nu mai are nici o sansa,
trebuie sa-si ia campii.
Cercel asteapta sa-l intreb de ce, dar eu nu-
l intreb.
– Nu ma intrebi de ce?
– Nu.
Cercel e stupefiat.
– Cum, nu ma intrebi de ce isi da Iordan
demisia, de ce pleaca de bunavoie in provincie?!
– Nu, zic eu, neclintit, nu te intreb.
– De ce nu ma intrebi?
– Pentru ca nu vreau!
Cercel se asaza pe scaun. I s-au inmuiat picioare-
le. E nauc. Se face rosu la fata de indignare.
– Bine, dom’le, atunci inseamna ca nu te intere-
seaza si nu-ti mai spun.
– Nu, nu ma intereseaza.
Cercel pleaca. E palid; parca se clatina. Peste o
jumatate de ora mi se face mila de el si-i dau un telefon.
– Cercel, ce faci?
Imi tranteste receptorul, dar stiu ca peste un sfert
de ora va fi la mine in birou. Altfel crapa.
– Asculta, ma, imi zice el, luandu-mi ultima tigara
buna din pachet – de ce esti, ma, cinic? De ce esti, ma,
rau?
Eu stiu unde e vulnerabil Cercel: el iti vinde o
noutate, un zvon, o „soparla” la orice ora din zi si din
noapte, dar cu conditia sa simta ca te intereseaza in
cel mai inalt grad, ca te zguduie, ca te uluieste, ca te
face sa cazi de pe scaun. Nu vrea alta rasplata decat sa
te lase cu gura cascata. Probabil ca niciodata n-a fost
mai fericit in viata lui decat atunci cand mi s-a facut
rau la vestea ca directorul adjunct are o sora surdo-
muta sau atunci cand m-am inecat cu o bucata de
salam Italian, afland ca directorului plin i s-a sus-
pendat permisul de conducere auto pentru depasire
ilegala. Ei bine, astazi s-a intamplat ceva cu mine: nu
mai pot sa ma uluiesc in fata
vestilor lui Cercel. Nu mai
pot sa fiu curios. Nu mai
pot sa intreb de ce.
Nu mai pot!
Cercel ma pri-
veste distrus. E
un om nenoro-
cit. Stie ca m-a
pierdut. Ca nu
mai poate conta
pe mine. Va tre-
bui sa caute alt
client. Inainte de
a pune mana pe
clanta, ma mai in-
treaba o data, cu gla-
sul ragusit de spaima:
– Nu ma intrebi?
Eu clatin din cap, neinduplecat. De
acum incolo imi voi manca singur gustarea. Si nu voi
mai afla eu primul ultimele vesti din institutie. Viata
mea se va schimba aproape radical.
Ion Baiesu
IONEL & MARIOARA
Ionel si Marioara erau amandoi pacienti intr-un spital de boli mintale. Intr-o
zi, pe cand se plimbau pe langa piscina spitalului, Ionel a sarit brusc in apa, a ino-
tat pana la fund si a ramas acolo. Marioara a sarit repede, sa-l salveze. A inotat si
ea pana la fund si l-a scos pe Ionel din apa. La auzul acestei fapte eroice, asistenta-
sefa a ordonat ca Marioara sa fie externata din spital, fiind de acum stabila mintal:
„Marioara, am o veste buna si una rea. Vestea buna este ca vei fi externata; din
moment ce ai fost capabila sa reactionezi in mod rational la o criza si sa salvezi
viata unui alt pacient, am ajuns la concluzia ca fapta ta dovedeste o deplina
sanatate mintala. Vestea rea e ca Ionel, pacientul pe care l-ai salvat, s-a spanzurat
in baie, cu cordonul de la halat. Imi pare nespus de rau, dar a murit“. La care,
Marioara: „Nu s-a spanzurat… L-am pus eu acolo, sa se usuce“…
De ce?
Ca pro-
vincialu’ ate-
rizat in Ca-
pitala (vorba
vine!), atun-
ci cand toata
lumea plea-
ca, ma duc si
eu, hotarat,
la chiosc, sa-mi cumpar bilet de
RATB:
– Cu doua, va rog.
– Doua ce?
– Doua calatorii.
– Nu mai avem!
– Ce nu aveti?
– Bilete.
– Si de unde pot sa-mi iau?
– Pai, nu mai sunt bilete.
– Deloc?
– Deloc.
– Si cum sa circul? Fara bilet?
– Nu, trebuie sa va faceti card.
– Card?
– Da.
– Bine, dati-mi un card!
– Cu cate?
– Cate ce?
– Calatorii.
– Cu doua.
– Puteti sa-l folositi si la
metrou!
– Da?
– Da.
– Sa-l validati la urcare.
– Bine. Multumesc.
– Cu placere.
Si uite asa, cu plasticu-n
mana, ma urc in autobuz, il
validez si ma gandesc, ca omu’:
sa-mi iau leafa – imi trebuie card,
sa intru in casa – imi trebuie
cartela, sa merg cu autobuzul –
imi trebuie card, sa patrund in
redactie – imi trebuie cartela…
Oare cand o sa-mi trebuiasca
card ca sa respir o gura de aer?!
Curand… Big Brother vegheaza…
Gata. Sfarsit – pe ton sobru,
apolitic.
Horatiu Serb

• Era atat de zgarcit, incat,
noaptea, latra in curte, ca sa faca
economie de caine.
• Daca intr-o vorba indesi mai
mult decat incape, devine vorba
goala.
• De ce prostul e marginit,
cand prostia e nemarginita?
• Banuitorul se trezeste inain-
tea ceasului desteptator, ca sa-l
controleze daca suna exact.
• Caloriferul stins e mai rece
decat frigiderul in functiune.
• Ideea bine clocita trebuie sa
faca adepti, nu pui.
• De ce au militarii acte de
stare civila?
• Ca sa masori distantele, tre-
buie sa le si strabati.
• Marele cusur al femeilor este
ca te iubesc, totdeauna, cand ai
altceva de facut.
• Nu sunt sensibil la frig.
Chiar si gerul ma lasa rece.
• E frumos sa fii bun, dar tre-
buie sa fii si bun la ceva.
• Numai dupa invidia altora,
iti dai seama de propria ta
valoare.
• Lasitatea este sen-
timentul care n-are
nici macar curajul sa
spuna cum il chea-
ma.
• Dragostea…
Batai de inima
pentru dureri
de cap. Senti-
mentul care vi-
ne in galop si
dispare in var-
ful picioarelor.
• Femeile nu
insala, compara.
• Lanturile au
redactat definitia
libertatii.
• Plictiseala lun-
geste ziua si scurteaza
viata.
• Adevaratii cai de
cursa nu alearga pentru pre-
mii, ci numai ca sa-si puna san-
gele in miscare.
• Gloria, cand moare,
nu face testament in fa-
voarea nimanui.
• Nu gloria este
efemera, ci numai
cei ce o au.
• Amintirile
sunt asemenea
cartilor din
biblioteca ta.
Cauti cate
una, cand nu
mai ai nimic
nou de citit.
• Cu vre-
mea sa mergi
in pas, nu la
pas.
• Una e sa
crezi si alta e sa
fii credul.
• Nu plange fara
motiv. Si mai ales, nu
plange cand ai motive.
• Viitorul unui om, ca si
al unei lumi, se construieste,
nu se viseaza.
• Te-ai intrebat vreodata cate
maini au facut painea, pe care, cu
una singura, o duci la gura?
• Fara mana omului, omenirea
ar fi trait in patru labe.
• Banuiala e serviciul de spi-
onaj al oamenilor neinarmati
pentru viata.
• In fiecare tren al lumii, viata
circula pe compartimente.
• Suntem chit, tinere confrate.
Dumneata nu ma cunosti si eu nu
te recunosc.
• Uneori te uiti fara sa vezi si,
alteori, vezi fara sa te uiti.
• Si daca ai chelit, ce? Parca pe
lumea asta nu sunt si vulturi ple-
suvi?
• Focul sacru nu se aprinde cu
chibrituri.
• Dragostea a murit in clipa
cand ramai singur in doi.
• Numai covoarele se nasc ca
sa fie calcate in picioare.
• Unii traiesc gratis, altii degea-
ba!
Tudor Musatescu
Unii traiesc gratis, altii degeaba!

Cilibi Moise s-a nascut la Focsani, in
1812, pe numele de Froim Moise. La o
varsta destul de frageda se muta cu
familia la Bucuresti. Cu timpul, incepe
sa se ocupe de comert ambulant, cala-
torind prin toata tara. Facea negot cu
maruntisuri si, totodata, studia carac-
terele oamenilor intalniti. Retinea
proverbe, zicale si vorbe de duh, pove-
stiri morale si anecdote. Toate acestea
le prelucra, le cizela, le da o forma mai
concisa si mai atragatoare si le dicta
unor stiutori de carte romaneasca sau
direct tipografilor, caci el nu cu-
nostea decat scrisul ebra-
ic. Astfel, odata
cu ma-
runtisu-
rile van-
dute, vin-
dea si bro-
surile care
l-au facut
vestit in toa-
ta tara. Prin-
tre cei care
i-au transcris
„apropourile”
a fost si Ion
Luca Caragiale,
care ii admira
conciziunea idei-
lor. Opera lui Cili-
bi Moise a aparut
in 13 – 14 brosuri.
George Calinescu
l-a asezat alaturi de
Anton Pann in a sa
„Istorie a literaturii
romane“. La varsta de
58 ani, Cilibi Moise moare de tifos in
1870, fiind inmormantat la cimitirul
israelit „Filantropia“ din Bucuresti.
· Acela care deosebeste om de om, nu
este om.
· Astazi mai bine invoiesti lupul cu
oaia, decat omul cu om.
· Precum molia strica haina, asa si
pizma pe om.
· Un om necinstit nu doarme pe
perna, ci pe frica.
· Sunt unele muieri asa de vrednice,
incat, in lipsa barbatului, fac de toate –
pana si copii.
· Unele muieri se gandesc cum sa se
imbrace si barbatii lor pe cine sa
dezbrace.
· Vai de hotul care e sarac si vai de
saracul care e hot.
· Doua feluri de indivizi sunt fuduli in
lume, un slujbas mic si un prost mare.
· Domnilor, am auzit ca turcii au
patru neveste, si in alte tari sunt neveste
care au patru barbati.
· Unul s-a dus la Tarigrad si a zabovit
patru ani si, venind acasa, a gasit un
copil de un an.
· Ce deosebire este intre o roata de
car si un avocat? Roata stri-
ga ca s-o unga, pe
avocat
trebuie
sa-l ungi ca sa
strige.
· Sunt oameni ce se inseala
unii pe altii, dar in paguba nu e nici unul.
· Omul, cand pierde cinstea, n-are ce
sa mai piarza.
· Acei care cred numai in bani nu
sunt prea cinstiti.
·Doua feluri de fuduli sunt pe lume –
un slujbas mic si un prost mare.
· Toti cei care n-au fac socoteala de
ceea ce au altii.
· Judecata este o loterie.
· Cat esti de mare, atat fii de plecat.
· Cilibi Moise zice: mai bine se mul-
tumeste sa-l loveasca o vita cu piciorul,
decat un om rau cu gura.
· La 8 decembrie 1866, Cilibi Moise
s-a imbolnavit foarte rau, s-au apucat
saracia cu boala la lupta si, bogdaproste,
a biruit saracia.
· Trei lucruri nu se pot in lumea asta:
peste fara apa, sat fara caini si oras fara
nebuni.
Cilibi Moise
O figura remarcabila in istoria literaturii
noastre sanatoase a fost, fara-ndoiala, Cilibi Moi-
se. Iata un tip in adevar popular, si pe drept
cuvant. Acest — putem avea indrazneala a zice —
filozof nativ traia din comertul ambulant de ma-
runtisuri, umbland cu micul sau magazin univer-
sal, din oras in oras, pe la targuri. Sosirea lui
Cilibi Moise intr-un targ era un eveniment care
facea totdeuna senzatie, pentru ca negustorul
aducea de vanzare, pe langa maruntisuri, si ca-
teva carticele de aforisme foarte gustate de pub-
lic. Adesea castiga cu literatura lui scrisa si cu bo-
nimentul lui spiritual mai mult decit cu negusto-
ria: nu oricine avea nevoie de manusi, ciorapi,
nasturi, gulere si altele; oricine insa trebuia sa-l
asculte si sa ia o carticica din „Pildele si
apropourile lui Cilibi Moise, vestitul in Tara
Romaneasca”.
Carticelele acelea au facut multa placere
copilariei mele; cu ele am petrecut multe seri
intr-adevar incantatoare, pe atunci cind ince-
pusem sa stiu citi, si poate nu putina influenta a
avut acea citire, si dansa, asupra spiritului meu.
Acele minunate pilde si apropouri, buni prietini
ai copilariei mele, erau pierdute de mult. D.
Scbwarzfeld, cunoscutul bibliofil, cautandu-le cu
multa rabdare, a avut norocul sa le regaseasca si
sa ni le redea, dupa metoda folcloristica, acea
metoda care consista in a respecta cu scumpatate
ultima forma dubioasa a unei produceri intelec-
tuale, fara mai multa consideratie pentru gandul
sigur al autorului — cum ar zice, poate, Cilibi
Moise: o metoda dupe care aduna cineva nucile
risipite mai mult de hatarul cojilor decat de al
miezului (dar despre asta, poate, alta data mai pe
larg). Oricum, d. Scbwarzfeld a facut un insem-
nat serviciu literaturii noastre redandu-ne
ratacitele pilde si apropouri, serviciu de care tre-
buie sa-i multumim. Le-am recitit cu dragoste
aceste batrane prietine din copilarie. E drept ca
astazi imi plac mai mult acelea pe cari nu le-nte-
legeam bine odinioara si viceversa. Asa, cele cari
odinioara ma fermecau — despre Dumnezeu,
onoare, noroc, femei, patrie, copii, moarte, viata,
intelepciune, adevar etc. — desi unele spirituale,
imi par astazi banale si prea fara de caracter.
Citeva specimene fara multa dezbatere sau
comentari.
*
Sunt totusi, chiar intre acestea nu tocmai de
frunte, unele in adevar minunate.
*
La dreptul vorbind, pentru un spirit asa de
original ca al filozofului nostru, acestea nu sunt
decat bagaj literar, asa-numitul procedeu profe-
sional. Dar margaritarele lui fine nu sunt aici,
sunt acolo unde el, cu aceeasi clasica bonomie
orientala a legendarului Nastratin Hogea,
vorbeste despre el insusi, despre lipsa lui de
noroc, care lupta sa-i covirseasca inteleapta rab-
dare, despre pataniile lui proprii; sunt acolo mar-
garitarele lui fine, unde, cu un delicios zambet de
amariciune, isi biciuieste soarta rea; acolo unde,
cu un superior humor, isi bate joc de necazurile
vietii lui proprii ca de ale alteia.
A fost un copil cuminte, dar fara noroc, al
unui tata odinioara negustor cu dare de mana s-
apoi scapatat — ramas sarac — in urma, om im-
povarat de o familie numeroasa, o spuza de copii
neprocopsiti, sustinandu-i cu o munca neobosita
de maruntisar ambulant, in care biruia mai bine
„cu gura” decat cu marfa, mai mult cu filozofia
decat cu daravera — om sentimental, foarte
moral. In fapta, ca si in precepte, dar, mai presus
de toate, om de un eminent spirit. Iata cum acest
alt Nastratin Hogea vorbeste despre sinesi.
Caragiale despre Cilibi Moise
si… Nastratin Hogea!
Caragiale despre Cilibi Moise
si… Nastratin Hogea!

Cu pana sa eleganta si subtila
de poet si eseist, dl Al. A. Philippide
consacra si d-sa, prin „Adevarul“,
acestei antologii un foarte intere-
sant si documentat foileton literar,
plin de observatii judicioase si
inedite. Parerea sa este ca epigra-
ma, prin insusi caracterul ei agre-
siv, precis si direct, poate singura
supravietui celorlalte poeme cu
forme fixe, cum erau baladele, ron-
delele, gazelurile sau pantumurile,
disparute din preocuparea poetilor
odata cu ultimul lor virtuos Théo-
dore de Banville. Din aceste forme
perimate, singur sonetul se mai
mentine gratie acestui Heredia al
nostru, care este maestrul Mihail
Codreanu. Eu cer voie sa mai in-
scriu printre sonetisti si pe regre-
tatul meu frate Ionel Pavelescu, ale
carui sonete orice ar spune dl Eu-
gen Lovinescu sunt tot asa de lapi-
dare ca si epigramele si epitafurile
lui. Tin sa multumesc aici poetului
si criticului Al. A. Philippide pentru
elogioasa mea citare in legiunea de
onoare a epigramistilor. Fac de
asemeni un salut roman spre min-
tea luminata, stapanita si clasica a
dlui Perpessicius, care propune, cu
drept cuvant, o noua orientare a
epigramei spre regele etern al epi-
gramistilor si spre subiectele sale
sociale. Cu alte cuvinte, ca epigra-
ma sa devina martiala, evadand din
cabotinismul usor al jocurilor de
cuvinte, asa de hulite in chiar pre-
fata antologiei. In concluzie, dl
Perpessicius regreta ca lipsesc din
galeria spiritului romanesc George
Ranetti, care si-a inchinat viata
vorbelor de spirit si care a lasat
catrene scanteietoare in colectia
„Furnicii“, si Vasile Bogrea, epigra-
mist mai putin popular, dar inzes-
trat cu mari resurse spirituale.
Regretul acesta il avem si noi.
Si acum, as vrea sa fac „une
querelle d’allemand“, cum se zice,
autorilor. Cum a fost cu putinta sa
publice intr-o carte atat de intere-
santa si plina de gust, asa-zisele epi-
grame ale lui Alexandru Macedon-
ski? Mie, care i-am fost prieten si
colaborator, mi-a spus in nenu-
marate randuri, ca o singura epi-
grama a sa o considera buna: aceea
adresata bardului de la Mircesti,
cand, la prima reprezentatie a „Fan-
tanii Blanduziei“, artistului care
juca pe Zoil, poetul, invidios, ii fa-
cuse masca lui Macedonski.
Mai mult, acesta isi indoise pi-
cioarele si calca cu ele incovoiate in-
tocmai ca Macedonski, venit la tea-
tru cu tanara sa sotie, Ana Slatinea-
nu Ralet, fata de familie mare.
Nottara, care juca pe Horatiu, imita
capul lui Alecsandri. A doua zi, ma-
estrul Macedonski a citit la Fialcov-
schi aceasta epigrama care s-ar fi
cuvenit sa inlocuiasca in volum pe
celelalte atat de putin reusite („Lui
Vasile Alecsandri“):
Orbit de-al gloriei nesatiu,
Albit de ani, dar tot copil,
E lesne sa ma faci Zoil,
Cand singur tu te faci Horatiu.
Sunt apoi cateva epigrame ale
marelui Hasdeu care isi meritau si
ele locul lor de cinste.
Mai ramane o chestiune pentru
care s-a trecut cu usurinta sau cu
indulgenta de majoritatea criticilor:
originalitatea acestor spirite si epi-
grame romanesti. Mai toate epi-
gramele francezilor celor mai cele-
bri si mai talentati sunt variante din
Martial. Voltaire, in ura lui contra
criticului Fréron (Élie Catherine),
care, in timp de 23 ani, prin revista
sa „L’année littéraire“, ce aparea la
fiecare 10 zile si care insumeaza azi
200 de volume, a dus o lupta fara
indurare contra enciclopedistilor si
mai cu seama contra lui Voltaire a
scris numeroase pamflete, piese de
teatru, ca Lécossaise si numeroase
epigrame sangeroase contra singu-
rului om curajos, ce-si permisese, in
adulatia universala de care este
inconjurat magul de la Fernay, sa-i
spuna cateva adevaruri juste, dar
neplacute. Au tinut isonul lui Vol-
taire, injurand toata viata pe Fré-
ron, Marmontel si faimosul profe-
sor de literatura Laharpe. Ei bine,
Voltaire a imitat din Martial, pe
care il cerceta deseori, aceasta epi-
grama:
L’autre jour au fond dun vallon
Un serpent mordit Jean Fréron.
Que pensez-vous quil arriva?…
Ce fut le serpent qui créva!
care s-ar putea traduce asa:
Pe Jean Fréron de un picior
Un sarpe l-a muscat usor…
Ce socotiti ca s-a-ntamplat?
Tot sarpele-a crapat!
Regretatul Giordano i-a dat o
alta forma si a inchinat-o „Sufletu-
lui negru“:
Un caine i-a muscat
Mainile
Si a murit turbat…
Cainele!
Giordano nu si-a dat seama ca
era mai logic, cainele sa-l fi muscat
de suflet, iar nu de maini; cel cu
suflet negru putand sa aiba mainile
albe. Dnii Crevedia si Calotescu mai
citeaza cea mai reusita epigrama a
vechiului scriitor roman Const.
Balacescu (1800-1880):
Din modestie se vede
Tot zici ca nu stii nimic!
Tu zici far-a o crede,
Eu cred fara s-o zic.
Iata si originalul ei in frantuzeste:
Lubin pour se faire encenser
Dit quil n-a jamais eu le don de
bien ecrire:
Mais il le dit, sans le penser,
Moi je le pense, sans le dire!
Daca i-a fost ingaduit marelui
Voltaire sa iscaleasca o epigrama de
Martial, de ce un vechi poet roman
n-ar fi imprumutat un spirit peste
frontiera, cu atat mai mult ca pe
acea vreme nu se cereau nici pasa-
poarte? Inchei aceste randuri prea
lungi, cu o strangere afectuoasa de
mana pentru autorii pe care-i rog,
insa, la editia a II-a sa-mi ceara epi-
grame inedite. Le ofer trei pentru
viitoarele antologii:
Antologia voastra, fara voie
S-aseamana corabiei lui Noe:
Ca si intr-insa zac ingramadite,
Peste bipezii rari, destule vite.
Si aceasta, lui Sofronie Ivano-
vici, a carui epigrama in distihuri
(„Aici zace-o literata / Ce-a fost
mare, doar ca fata!“), a fost pretuita
de dl Serban Cioculescu si, apoi, de
toti cronicarii la rand:
Epigrama ti-era buna,
De se-ncumeta sa spuna
Ca faimoasa literata
N-a fost mare nici ca fata!
Si inca una suplimentara, pen-
tru nepotul meu de la Constanta,
care ma trateaza de leu in agonie:
Leul, chiar in agonie,
Poarta-n coada vijelie
Si-n tarana il abate
Pe nepotul temerar,
Care-i trage, pe la spate
Lovitura de magar!
Cincinat Pavelescu
De la un chef cu dame muritoare,
Unde s-au si facut de bacanie,
Atlas cara pe Zeus in spinare,
Fiindca bause-un fluviu de tarie.
Cand insa Hera aparu-n pridvoare,
Atlas fugi, sa n-o ia pe chelie,
Lasand pe Zeus langa felinare
Si descheiat, pardon, la pravalie.
Drept care Zeus, pentru-atari pacate,
Dar nevoind direct ca sa-l inculpe,
Ii porunci sa poarte Terra-n spate!
De-atunci Atlas, trudind pe deselate,
Pe umeri duce-ntreaga societate,
Iar uneori o tine si pe pulpe.
NICOLAE-PAUL MIHAIL
Pedepsirea lui Atlas
Nu stiu din ce pricini si in care scop
La Fontaine ii spuse, tainic, lui Esop:
– „Nu mai pot, colega, urlu, dau cu ranga.
N-ai vazut ce face Aurel Baranga?
Ne loveste-n paine si in meserie…”
Ii raspunse Krilov, plin de perfidie:
– „Stiu eu o pedeapsa pentru acest misel”.
– „Care, scump colega, spune-mi-o si mie.”
– „Sa-l lasam sa scrie
Si scapam de el.”
Nu cautati morala si alte implicatii,
Ci retineti faptul: ma iubesc confratii.
Aurel Baranga
Fabula Fabulistului
Alexandru Macedonski

Redactia unei reviste literare. Secretarul de
redactie, plictisit, desface unul dupa altul plicurile
cu manuscrise, din vraful ce-i sta dinainte amenin-
tator. Casca si citeste: „Domnule director, e pentru
ultima si cea din urma oara cand va scriu. Daca nici
de aceasta data nu voi fi incurajat cu un debut din
partea dumneavoastra, care sa ma indemnati si pe
viitor sa va trimit din multele poezii pe care le-am
compus in momentele mele de metafizica, cu
regret voi fi silit sa rup orice relatii cu dumneavoas-
tra. Domnule director, astept cu emotie revista de
saptamana asta, ca sa vad ce iluzii trebuie sa mai
am despre impartialitatea dumneavoastra. Va
salut si nu uitati vorba enigmei: nu stii de unde
sare iepurele. Semnez cu supunere si speranta,
Cezar. Bucuresti, Casuta Postala 520“.
Deodata, pe usa intra un trist
colaborator: poetul Laptuca.
Se opreste in fata biroului, isi trece o data
mana prin pletele inseilate cu bumbac alb de
cusatoreasa harnica, vremea, isi infige privirile in
ochii secretarului si, cu respiratia franta de-o tuse
vrajmasa, il intreaba:
– Ai auzit vestea noua?
– Nu, ce veste?
– N-ai auzit nimic? face el mirat. Ma mir!
Adica nu ma mira de loc. Dumneavoastra nu auz-
iti niciodata nimic cand e vorba de mine… V-a
ametit Victor Eftimiu… Ce-o sa va fac? Cu clopo-
tul Mitropoliei de gat, ca el, nu pot sa umblu… Imi
dai voie sa sed?…
– Te rog chiar! se grabeste sa-l linisteasca sec-
retarul, repezindu-se sa-i apropie un scaun.
– Multumesc! mormaie poetul. Nu te sinchisi
prea mult de mine, ca afla „maestrul“ Cincinat si
se supara!
– Cincinat sa se supere! De ce? se face ca se
mira secretarul.
– De ce? Auzi intrebare! Fiindca mi-ai dat un
scaun, fiindca-mi intinzi mana, fiindca traiesc!
Nu-l stii cine e! Sunt sigur ca jumatate din par si l-
a pierdut numai de necazul meu!… E gelos de tal-
entul meu!
– Dar te-nseli! Cincinat are prea mult talent,
ca sa aiba nevoie sa invidieze pe cineva…
– Asta e parerea dumitale! il intrerupe poetul
cu o miscare necajita, vorbind uscat. Eu, insa, nu
citesc nimic din acest poet… Pentru mine,
Cincinat nu exista…
– Ciudat, el vorbeste totdeauna numai bine de
dumneata… Chiar zilele trecute l-am auzit lau-
dandu-te…
– Ei si? Asta te mira? Dumneata crezi ca eu n-
am nici un admirator? Isi inchipui ca despre mine
nu se poate spune nici un bine? Crezi ca, daca nu
bat toba ca Herz, nu mai traiesc? Nu bat toba,
fiindca n-am dat faliment! Si de-aia lumea nu se
repede la poeziile mele ca la „desfacerile totale“ ale
teatrului scris de „baronasul“. Eu sunt poetul pos-
teritatii…
– Te felicit! ii arunca intr-un zambet secre-
tarul.
– Mersi! Dar fii mai zgarcit, ca p-orma nu-ti
mai raman felicitari pentru Cazaban! Grozav il
mai cocoliti si pe acesta! Cazaban! O vipera care,
cand plange, lacrimeaza venin si, cand se stramba,
crede ca e de spirit. Eu, de cate ori vad pe acest
„confrate“, simt, parca, o picatura de apa rece ca
mi se prelinge untdelemn pe sira spinarii in jos…
Si-apoi domnul acesta e un barfitor fara perece-
he… Uf, nesuferiti oameni sunt barfitorii! Mai fa-
ceti putina selectie, domnule, ca altfel se prapa-
deste revista!
– Dar Cazaban are talent, domnule Laptuca!
izbucneste, in cele din urma, secretarul.
– Talent? se supara mai rau poetul. Dar ce crezi
dumneata ca este talentul? O, Doamne, cum ne
jucam cu vorbele mari! Crezi ca talent e sa ai umeri
de hamal, ca sa duci in spinare toata viata saci
incarcati cu slove, ca Sadoveanu? Sau iti inchipui,
poate, ca talent este sa jelesti in versuri dulcege, ca
Vlahuta, nefericiri pe care ai putea sa le taci mai cu
succes in proza? Ori te bate, cumva, gandul ca tal-
ent insemneaza sa te dai peste cap, ca Anghel, pe
brazdele inflorite ale literaturii si ca poetul trebuie
sa fie, ca el, un clovn tragic… Nu, domnule! Talentul
e modest, e simplu, e binevoitor, e ignorat. Din gen-
eratia de azi, talent am numai eu…
Secretarul se sileste sa ramaie
serios
– De ce zambesti, domnule? il intreaba repede
poetul.
– Dar nu zambesc deloc! se apara acesta, de-
abia putand sa-si ascunda veselia. Te-ascult foarte
serios.
Poetul urmeaza, inflacarandu-se din ce in ce
mai mult. E in picioare, langa scaunul secretaru-
lui. Cand vorbeste, improasca lucrurile dimprejur
cu saliva bogata a elocventei sale. Secretarul se
fereste, cat poate.
– De douazeci de ani puteam sa fiu celebru si
totusi am imbatranit necunoscut, in vreme ce
atati necunoscuti au ajuns celebri. Si asta e man-
dria mea! Eu nu sunt bancuta, cum a fost
Caragiale, Dumnezeu sa-l ierte, ca mult rau a facut
literaturii noastre! Eu nu sunt bancuta, sa ma
cunoasca toata lumea si sa ma aiba oricine in
buzunar! Eu sunt bancnota scumpa! Asteapta sa
mor numai si-ai sa vezi cum to ce eu gandesc
acum, cu modestie, despre mine, au s-o spuie
atunci in gura mare invidiosii care astazi tac…
Fiindca eu sunt mare, domnule secretar… Nu ca
sunt de fata, dar sunt mare! Asculta ce-ti spun, ca
ma pricep nitel! Simt eu ca sunt altfel decat
ceilalti… Cand citesc cate-o poezie scrisa de mine,
vibrez de emotie si ma mir c-am fost in stare sa
smulg din adancurile sufletului meu asemenea
perle… Frumosul inchegat in versurile si proza
mea imi da fiori cemi storc lacrimi. Totusi, cand
citesc pe Cosbuc, pe Iosif, pe Anghel…
– Nu simti nimic!
– Nu! urmeaza poetul. De ce? Eu nu sunt ace-
lasi? Nu am aceiasi ochi care asteapta sa se
inroureze de lacrimi? In pieptul meu nu bate
aceeasi inima in stare sa se induioseze in fata fru-
mosului?… De ce atunci nu ma emotioneaza decat
operele mele? Nu poate fi
decat o explicatie: fiind-
ca eu am talent. Asta e
evident… Haide, dom-
nule secretar, nu uita
ca sunt de fata si recu-
noaste si dumneata ca
Laptuca are talent…
– Da, ai talent,
ingana secretarul, ca
sa-i faca placere.
– Nu-i asa? izbuc-
neste vesel poetul. Am
mult talent! Foarte mult!…
De mult astept eu vorba asta!
Ti-aduci aminte cum am cantat eu
primavara? Dar toamna? Dar iarna?
Ah, anotimpurile ma imbata! In sonetul meu
„Iarna“, versurile se-astern ca fulgii de zapada pe
ogoare… Ti-aduci aminte: „Ninge, ninge, ninge… /
De trei zile ninge“. Parc-auzi cum cad fulgii!… Ce
onomatopeic si ce adanc cugetat! O, ai dreptate,
domnule secretar, eu am foarte mult talent!… De
ce nu publicati mai des poezii de mine? Nu gases-
ti ca a sosit momentul sa fiu si eu lansat?… A murit
Cerna, a murit Iosif, mi-o fi venit si mie randul! Ce
succes pentru revista dumneavoastra: „Un nou
mare poet“. Nu fiindca e vorba de mine, dar, iti
spun sincer, revista dumneavoastra mi se pare
mult mai buna, excelenta, admirabila chiar, cand
cuprinde si versuri de-ale mele…
Secretarul ii fagaduieste ca are sa-si dea toate
silintele spre a-i fi cat mai placut.
Poetul se pregateste sa plece
La usa, secretarul il intreaba:
– Dar vestea cea noua?
– Care veste?
– Cu care ai
intrat pe buze.
– Asa e. Uita-
sem.
– Sunt foar-
te ciudat. Eu nu
ma gandesc de-
loc la mine.
Cunosti pe
Popescu,
eminentul critic?
– Popescu? Nu
cunosc nici un critic
Popescu! face secre-
tarul.
– Cum se poate? Este un
talent de mana-ntai. De la
Gherea n-am mai avut un critic atat de
cumpanit, atat de judicios si invatat… Ma mir ca
nu-l cunosti! E foarte cunoscut! A scris vreo cinci
ani in sir cronica literara la „Glasul Vasluiului“, un
ziar hebdomadar, care apare la Vaslui…
– Da? E intr-adevar ciudat cum de nu-l
cunosc! zice secretarul. Si ce-i cu acest Popescu?
– A facut un articol splendid. E intitulat: „Un
mare poet“. Isi pe cinstea mea ca inca n-am citit o
critica asa de profunda, asa de cuminte, asa de
bogata in observatii adanci… Monser, Popescu
acesta e un estet fara pereche… Ti-l recomand din
inima… Nici nu se compara cu Hasnas de la
„Flacara“… Pe langa el, Hasnas e un carlan… Iti
spun pe onoare ca pana azi n-am avut un critic de
talia lui…
– Si cine e poetul mare de care vorbeste emi-
nentul Popescu? intreaba secretarul cu o bucurie
satanica in ochi.
– Eu.
Petre Locus teanu

SINGURA REVISTA DE PAMFLET (INTER)URBAN SI CARICATURA DE BRAND
APARE SAPTAMANAL
15-21 AUGUST 2011
Tiparita in 7.600 de exemplare
ISSN: 2069 – 7104
Theodor Sperantia nr. 14,
Sector 3, Bucuresti
www.nastratin.ro
[email protected]
GRUPUL DE PRESA
MEDIA BLOC
FONDATOR:
IOAN SORIN ROSU
DIRECTOR GENERAL:
VLAD HOGEA
0742.303.623
[email protected]
ART DIRECTOR:
MIHAI MATEI
[email protected]
EDITOR COORDONATOR:
HORATIU SERB
[email protected]
COLEGIUL DE ONOARE:
HORATIU MALAELE
MIRCEA COSEA
[email protected]
GEORGE IVASCU
OLIMPIAN UNGHEREA
[email protected]
NICOLAE-PAUL MIHAIL
[email protected]
ELIS RAPEANU
[email protected]
GEORGE CORBU
[email protected]
ADRIAN MARACINEANU
[email protected]
SENIOR EDITORI:
MARIUS C. ROMASCANU
[email protected]
DANIEL NEGUT
[email protected]
CLAUDIA DANILIUC
[email protected]
COLABORATORI SPECIALI:
DR. TEES
OSTAP MARDARE
STEFAN SUCITU
MARIN CRETU
SECRETARIAT
DE REDACTIE:
RALUCA IOSIFIDIS
[email protected]
DTP:
OPD
www.opd.ro
TIPAR:
UNITED PRINT
021/345.52.12
[email protected]
DISTRIBUTIE
NATIONALA:
MEDIA GAMMA
PUBLISHERS
021/202.82.06
[email protected]
in retelele de difuzare: TUTUN SI
ZIARE, MILLENIUM PRESS, SIC
PRESS 2008, NIMSOC, CALLIOPE,
PRESS COM, AMO PRESS
ABONAMENTE:
ZIRKON MEDIA, MANPRES
EMERIC VAMOS-BARBU,
Timisoara – Ne trimiteti, cu
regularitate si perseve-
renta, e-mailuri scurte,
dar doldora de atasa-
mente cu scrieri,
desene si linkuri
din portofoliul dvs.
Ce sa zicem? Nu
sunt rele. Unele
dintre ele sunt
chiar reusite. N-am
indraznit sa le pu-
blicam, intrucat:
1) n-am inteles
clar daca ne-ati in-
credintat sau nu
drepturile de pro-
prietate intelectuala;
2) nu avem siguranta ca
ar vedea in premiera lumina
tiparului (au fost date si altor
reviste de umor?). In plus,
avem oarece reticente in
legatura cu transpunerea ban-
curilor in forma grafica. Adica:
preferam ca bancul sa ramana
banc, iar poanta caricaturii de
presa sa aiba farmecul si talcul
ei aparte. Daca aveti caricaturi
proaspete si originale, cu care
sa rupem impreuna gura tar-
gului, „NASTRATIN“ le as-
teapta cu maxim inte-
res.
GEORGIANA,
Bucuresti
– Ne
trimiteti poezii la-
crimogene si aveti
pretentia absurda
sa fie tiparite in-
tocmai intr-o re-
vista de umor. Fiind
versuri de-alea no-
cive, de taiat venele, va
recomandam doua vari-
ante: 1) sa le publicati intr-un
ziar de mica publicitate, la
pagina de anunturi matrimo-
niale pentru necrofili sau 2) sa
le inserati intr-o revista dis-
paruta de pe piata. In acest
ultim caz, mergeti frumusel la
Arhivele Statului, luati la
mana gazetele dinainte de
razboi, gasiti una care va face
cu ochiul, taiati cu foarfeca un
colt de pagina si lipiti in loc
creatiile dvs. nemuritoare.
Adaugati scortisoara si zahar
candel si apoi puneti totul la
cuptor, la foc potrivit. Veti
obtine efectul scontat.
LIVACHE, Falticeni – Ati
primit un exemplar din
„NASTRATIN“ de la un var
de-al doilea, din Dorohoi. V-a
placut la nebunie revista
noastra, de care v-ati
indragostit lulea. Sa va fie de
bine. Ne propuneti nici mai
mult, nici mai putin decat sa
va facem abonament, pe
minim 2 ani de zile, urmand
sa primim, in schimb, pro-
duse pomicole si viticole
de pe pamanturile fami-
lionului dvs.
Propunerea ni se pare
indecenta. Cine credeti
ca se satura cu mere
padurete si cu vin de
buturuga? Daca nu ne
furnizati ceva carnati
de casa si afumatura,
nici vorba de barter!
Asteptam confirmarea
ferma, in cel mai scurt timp
(ca tocmai am avut o criza bil-
iara si nu stim cand vine

Suntem FolkFrate! Adica Mysha, Johnnie
si Teddy. Totul a inceput cumva din joaca,
acum vreo cinci ani intr-o carciumioara la
sosea. Atunci, in Bucuresti, se canta la chi-
tara intr-un singur club, si acolo se cantau
doar cantece de munte. Noi am ales sa facem
altceva si sa cantam doar folk. Tot atunci,
scria cineva despre noi un articol intitulat
„Folk, frate! “
si asa ne-a ramas numele.
Acum, avem deja trei ani in „Orasul de otel“
(unde ne puteti auzi live in Bucuresti in
fiecare saptamana) si nu mai cantam numai
folk. Cantam cam ce ne vine, cum ne vine, iar
faptul ca publicul tot vine, ne face sa credem
ca ne vine bine. Am lansat un disc – „Lebada,
gaura, bat, bat“, un clip – „Plec la mare“ -, si
pregatim intens un nou album. Aflati mai
multe despre noi si despre traznaile pe care
le-am facut de-a lungul anilor de pe blogul
nostru: folkfrate.blogspot.com
Nastratin: De fapt, cine sunteti voi? Sau,
mai bine zis, ce sunteti voi: o trupa? Un pro-
iect? Animatorii unei seri de folk?
FolkFrate!: O echipa! Trei nebuni care iau
muzica pe sus si o redau asa cum simt.
Nastratin: Credeti ca muzica folk se mai
regaseste in valtoarea zilei de azi?
FolkFrate!: Da! Dovada e ca umplem
clubul de fiecare data… Si, de fiecare data
vedem fete noi.
Nastratin: „Plec la mare“ este primul
vostru videoclip. De ce „Plec la mare“? E de
sezon sau ati vrut sa iesiti pe piata cu un hit?
FolkFrate!: Am vrut sa ne umplem de
bani. Sa facem primul hit de vara folk… (Ha,
ha, ha!)
Nastratin: Mai nou, sunteti in „lumea
buna“ a folk-ului, de doi ani participati la
„Folk You“… Aveti de gand sa incepeti o serie
de concerte itinerante?
FolkFrate!: Pregatim un turneu altfel.
Vrem sa plecam prin tara pe biciclete. Singura
piedica este Johnnie, care nu stie inca sa
mearga pe bicicleta.
Nastratin: Care-i povestea cu „Lebada,
gaura, bat, bat“?
FolkFrate!: Are o stransa legatura cu
bugetul Romaniei.
Nastratin: Credeti ca sunteti niste oameni
haiosi?
FolkFrate!: Dac-ar fi, sa suferim de o
boala incurabila, si singurul lucru care ne-ar
putea salva, ar fi sa spunem un banc bun…
Nastratin: Ce va enerveaza cel mai tare?
FolkFrate!: Do minor.
Nastratin: Cum ii vad cei de la FolkFrate!
pe cei de la FolkFrate!?
FolkFrate!: Pe YouTube.
Nastratin: Va considerati niste boemi?
FolkFrate!: Daca consideram sintagma
„Asa-i viata de artist, / Noaptea vesel, ziua
trist!“ adevarata, atunci – da.
Nastratin: Va incearca celebritatea? Cine-i
mai adulat de femei?
FolkFrate!: Nu stim. Celebritatea ne
incearca pe rand. Cand se plictiseste de unul,
aduleaza pe altul.
Nastratin: Ce culoare are muzica voas-
tra?
FolkFrate!: Depinde foarte mult de „ochii“
fetelor din primul rand (in care ne pierdem).
Nastratin: Cantati pentru ca altceva nu
stiti sa faceti?
FolkFrate!: Cantam, in primul rand, fiind-
ca ne place. In rest, Johnnie e pompier, Teddy
sunetist (de live si de studio), iar Mysha e cas-
nic.
Nastratin: Ceva planuri de sfarsit de sezon
estival?
FolkFrate!: Sa facem o baie-n mare la
cucu’ gol la rasarit. Apoi, inapoi la lucru pen-
tru albumul nou.
Nastratin: Un gand bun pentru poznasul
„Nastratin“?
FolkFrate!: Sa se gandeasca sa faca un fes-
tival „Nastratin“, la care sa cante toti artistii
intervievati. Hair-ola!
A consemnat Horatiu Serb
A cazut o babuta
O babuta prea curioasa din fire s-a aplecat pe fereastra, a cazut
si s-a zdrobit de pamant. O alta babuta s-a aplecat pe fereastra, ca
sa se uite dupa cea care tocmai cadea, si, fiind prea curioasa, a
alunecat si ea, a cazut si s-a zdrobit de pamant. Apoi a cazut pe fe-
reastra o a treia babuta, apoi o a patra, apoi o a cincea. Dupa ce a
cazut si a sasea babuta, m-am saturat sa le tot vad cum cad si am
plecat la Piata Maltev, unde, cica, un orb a primit in dar un fular
tricotat.
Daniil Harms