Întrucât sexualitatea poate reprezenta o sursă importantă de conflict, care poate afecta ordinea socială, fiecare epocă şi societate îşi propune să pedepsească, într-un mod mai mult sau mai puţin strict, infracţiunea de viol. Măsurile radicale şi de neconceput pentru vremurile noastre, dar şi limba arhaică, ne face pe noi, cei de azi, să zâmbim atunci când (re)citim vechile pravile. Astfel, într-o lege moldovenească de la 1504, de pe vremea lui Ştefan cel Mare, pedepsirea violului suna în felul următor: ”Velcare au velcine va îndrăzni a se năpusti asupra tinerelor fete cu ştrumeleagul învârtoşat, predepsit va fi de lege prin tăierea scârbavnicului mădular şi aruncarea lui la retze“.

În Moldova, în jurul anilor 1650, a fost adoptată cea mai importantă pravilă, respectiv „Pravila lui Vasile Lupu” sau „Carte Românească de Învăţătură”, prima codificare legislativă cu caracter laic din istoria dreptului nostru. Conform acestui act, violul era reglementat ca infracţiune sub denumirea de „sila fecioarelor”, cu toate că subiect al infracţiunii de viol putea fi atât bărbatul, cât şi femeia. Sila fecioarelor avea loc atunci când “se strica fecioria”. În timpul domnitorului Nicolae Mavrocordat, la începutul secolului al XVIII-lea, violul era sancţionat la fel de tranşant: “Celui ce va fi prins cu ştromeleagul învârtoşat primprejurul părţilor fătătoare ale muierii i se va taia scârbavnicul mădular, întru veşnica lui nefolosinţă.” În Codul Penal din 1864, limbajul începe să devină asemănător celui din zilele noastre, dar încă mai poartă parfumul specific epocii. Infracţiunile contra vieţii sexuale erau cuprinse în titlul intitulat „crime şi delicte în contra particularilor”, secţiunea denumită „atentate contra bunelor moravuri”, iar infracţiunea de viol era denumită „atentat contra pudorii cu violenţă”…