Motto: “Ridendo castigat mores (”Râzând, biciuim moravurile” – aforism antic) Antropologii cred că râsul îşi are originea într-un gest agresiv, de descoperire a dinţilor. Platon susţinea că râsul este periculos pentru societate, fiind o grimasă nedemnă pentru oamenii liberi, nobili, responsabili şi, ca atare, trebuie lăsat nebunilor, bufonilor, sclavilor şi proştilor. Biserica Evului Mediu a dezvoltat concepţia diabolică despre râs, reprimând tot ce se referea la plăcere. Descartes considera râsul o pierdere a controlului de sine. Kant vorbea de funcţia terapeutică a râsului, iar Spinoza – de participarea râsului la natura divină a omului. Nietzsche asocia râsul înţelepciunii, iar Kierkegaard şi Jankélévitch considerau umorul drept posibilitatea omului de a-şi depăşi condiţia, de a-şi ascuţi luciditatea. Schopenhauer afirma că râsul apare la dezacordul dintre concept şi realitate, iar Freud vorbea de relaţionarea a trei personaje în actul punerii în scenă a râsului:cel care râde, victima, martorul-complice. Râsul şi umorul sunt determinate cultural, istoric şi individual: unele persoane  sau popoare râd cu uşurinţă, altele sunt cunoscute drept mai sobre şi mai severe. Noi, românii, suntem prin excelenţă un popor vessel, care ştie să râdă cu poftă, chiar şi atunci când trece prin cele mai grele momente. Aşadar, să râdem cu “Nastratin” (chiar dacă unii spun că râsul îngraşă)!!!

HORAȚIU ȘERB