Dupa aceasta digresie cam larga, sa revenim la antologie si la criticile ce i se aduc. Sa incepem cu dl Serban Cioculescu, á tout seigneur, tout honneur!

Distinsul critic al Adevarului stapaneste o dialectica savanta, fara pedanterie si are,

pe deasupra unei logici stranse, o foarte justa intuitie estetica. Dar e profesor si, fara sa vrea, devine didactic si doctoral uneori. Decretele sale au insa norocul sa fie adoptate aidoma de masa foiletonistilor literari. Iata pentru ce articolele sale sunt primejdioase. Chiar o eroare a sa, voita sau intamplatoare, se popularizeaza. Modestia sa de om cu inalta cultura ignoreaza probabil autoritatea de care se bucura cuvantul sau scris in provincie, si o butada a sa, in genul celor pe care le arunca Mallarmé uneori, ca de pilda: un critique est une personne qui se mele de ce qui ne le regarde pas!
(reflexie, de altfel, frivola, dar plina de adancimi) poate sa tulbure multe spirite neobisnuite cu manuirea ironiilor prea subtile. Retin din articolul sau critic doua butade excelente: cea dintai, asupra spiritului epigramatic care someaza, fiind inlocuit de duhul admiratiei reciproce, si a doua, ditirambele exagerate pe care le aduce talentului delicat al dlui Tudor Mainescu, modestul judecator de la Vidra. Cat ma priveste, ii sunt recunoscator ca aduce un elogiu postum si tardiv, dar meritat, dragului meu frate, Ionel Pavelescu, rapit asa de timpuriu vietii, gloriei si poeziei, pe care le adora deopotriva.
Cred ca autorii antologiei n-au publicat epigramele cele mai bune, nici ale lui Ionel, nici ale lui Mircea Pavelescu, al carui spirit e scanteietor si malitios.
Cred ca definitia pe care o da dl Serban Cioculescu epigramei e mai exacta decat a dlor Crevedia si Neicu: „Epigrama e focul in care inteligenta musteste ca sampania. Cealalta e de o exageratie banuita de interes“.
Mi s-a facut onoarea sa mi se reproseze de un alt critic apreciat ca epigramele mele reusite, si chiar populare in mare parte, sufera de particularismul lor si pacatul ocazionalului. Iar dl Cioculescu mi-a mai gasit vina ca dau prea multe explicatii chiar epigramelor celor mai bune si astfel le slabesc din efect.
Clément Marot (din Cahors) in prefata editiei pe care o inchinase operelor poetului François Villon, spune:Il faudrait avoir eté de son temps a Paris et avoir connu les lieux, les choses et Ies hommes dont il parle. Clément Marot regreta ca poemele celor Doua Testamente de Villon sunt pline de nume absolut necunoscute, chiar pe vremea aceea, si de aluziuni la fapte marunte care nu pot sa mai destepte nici chiar o efemera amintire. Si el sfatuieste pe poeti sa nu-si mai aleaga subiectele: Sur telle chose basse et particuliere.Parerea lui Marot e desigur impartasita de critica cea mai avizata. Cred, insa, ca sfatul pe care-l da poetilor e primejdios atunci cand vrea sai hotarasca a evita cu desavarsire particularitatile. Alergand numai dupa generalitati, barzii vor fi siliti sa nu activeze decat in banalitatea anosta a locurilor comune.
E de remarcat ca multe din operele cele mai insemnate, carora posteritatea a ramas credincioasa, de pilda Divina Comedia, e plina in toate amanuntele ei si e legata de mici intamplari astazi cu totul uitate. Or, Dante, prin evocarea lor, marturiseste si legatura lui in viata reala de atunci, si nu exista realitate decat individuala si particulara. Dar e drept ca in schimb nimic nu e mai general decat viata. As putea adauga si eu in mod ironic ca epigramele mele n-au fost scrise numai pentru generatia noastra care a cunoscut, mai mult sau mai putin, pe cei vizati, ci si pentru cele care vor veni dupa noi si socotesc ca este o politete postuma sa cauti a stabili, pentru o intelegere justa, atmosfera si prilejul in care au fost nascute aceste zburdalnicii impletite din umbre si lumini. E foarte drept ca mai toate aluziile din poemele lui Villon scapa azi cu totul intelegerii noastre. Pentru a le prinde semnificatia, ironia si gentiletea, ar trebui in adevar sa fi trait pe timpul lui. Am dat acele ample explicatii tocmai ca sa scutesc pe cititorii de mai tarziu de comentarii gresite si de interpretari alaturea cu adevarul. Cat despre infruntarea ca epigramele mele sunt, in cea mai mare parte, ocazionale, eu socotesc ca acesta este supremul lor merit. As vrea sa mi se citeze o singura epigrama buna din toata literatura universala care sa nu fie rodul spontan al unei dispute, al unui resentiment sau al unei glume.
Goethe sustinea ca mai toate poemele sale lirice sunt improvizate si nu reprezinta decat copierea in cuvinte a starii sale sufletesti din clipa aceea…
Eu n-am avut pretentiunea sa fiu sau sa devin cel dintai epigramist al generatiei mele. Pot  marturisi chiar ca, in fundul sufletului, dispretuiesc acest gen literar dificil si, poate, inferior. Dar am fost silit de imprejurari sa raspund cand am fost atacat. Deviza mea epigramica ar fi: „Cet animal est tres méchant / Quand on l’attaque, il se defend!“… N-am facut, mai intotdeauna, decat sa ma apar cand eram jignit.
Cosbuc, care ma iubea si considera Serenada mea ca cea mai buna poezie lirica a vremii, ma dojenea ca-mi pierd vremea cu acest gen care se leaga de epoca de decadenta a unui popor, iar nu de aceea a formatiei sale, al carui imperativ zicea el trebuie sa fie exclusiv lirismul.
Mi s-a mai reprosat si caracterul de improvizatie al epigramelor mele. Am trecut in adevar drept un mare improvizator. Eu, totusi, cred ca improvizatia nu exista. Ea nu e decat rezultanta anilor de ucenicie obscura, de munca indaratnica si de meditatie solitara, cand scriitorul luptand, in linistea odaii de lucru, cu greutatea d-a modela cuvantul pe ritmurile sufletesti ale fiintei sale, trebuie sa-si sangereze mainile intocmai ca sculptorul ce se trudeste sa smulga, din blocul salbatic de marmura informa, statuia triumfala de maine! A improviza este a te folosi, atunci cand trebuie, de comoara stransa cu rabdare d-a lungul anilor, in spiritele nestiute ale simtirii tale si a face sa tasneasca, asemeni cum din adancurile pamantului, unda limpede, filtrata picatura cu picatura.
Iata pentru ce, in improvizatiile cele mai spontane, simt munca nebanuita de odinioara care parca imi sufla in ureche: Fii fara grija, sunt aici si te ajut! Tot in ordinea de idei a improvizatiei sa-mi ingaduiti o anecdota care, la Junimea, avea prioritate (de altfel SainteBeuve le amesteca in toate criticile sale).
Pe cand maestrul portretist E. Stoenescu se gasea in America, unde fusese primit pe un picior de egalitate cu marele Enescu, un american, grabit si miliardar, ii comanda un portret pe care i-l cerea pentru a doua zi. Dupa o poza de un ceas, maestrul ii aduce la timp portretul executat cu mare sinceritate, adevar, colorit si poezie. Americanul isi exprima mirarea si satisfactia, dar, cand portretistul il cere 2.000 de dolari pentru opera, acesta protesteaza: N-ai lucrat decat cinci-sase ceasuri la acest portret! Stoenescu raspunde: „Pe d-ta te costa portretul 2000 de dolari, iar pe mine: un ceas de poza, sase ore de chevalet si 25 de ani de munca anterioara!“… Vedeti ca in pictura, ca si in literatura, improvizatia nu exista! Simpaticii autori ai antologiei ar trebui sa nu se mahneasca prea mult de statistica aspra si violenta de expresie a dlui Octav Sulutiu. Pe d-sa, care poarta numele unei mari familii intelectuale si cu traditii in cultura Ardealului, il stiam inzestrat cu originale si curajoase calitati critice, ignoram insa ca e si un maestru al statisticii. Socoteala matematica pe care o face epigramelor adunate in antologie adevereste un spirit minutios si sever.
Dar poate ca socotelile sale, oricat de exacte, sa nu se potriveasca gustului celor din targ. Are perfecta dreptate cand da ca pilda o epigrama slaba a mesterului Nigrim, care s-a refugiat in muzica spre a-si uita nesuccesele anilor de literatura. Aceasta epigrama („Pretul 3 lei fix / Poezie nix.“) a fost inchinata, in 1912, chiar volumului meu de poezii. I-am raspuns atunci printr-o  epigrama lirica: Tot adancul unei strofe, Nu oricaruia s-arata… Orbul nu vede lumina. Ce-i lumina vinovata?! Cincinat Pavelescu Ciobanul Argus, mester in cavale, Simti pe pielea lui ce e ispita, Cand, intr-un grup de 7 nimfe (goale), El o zari pe insasi Afrodita.
In fata-acelor forme ideale, In pieptul lui talentul tresarit-a Si, cu acorduri nalte, muzicale,

El din caval slavi pe Afrodita.
Iar Afrodita cea neintrecuta
Facu pe loc sa-i creasca ochi o suta,
Ca s-o admire-n voie, fara toale.
Dar, de-ar fi ascultat dorinta-i muta,
In loc de ochi ar fi gasit o cale
Sa-l daruie c-o suta de cavale.
NICOLAE-PAUL
MIHAIL
ARGUS
NIGRIM
SERBAN CIOCULESCU