Vlad Hogea recidiveaza, prin ”Capodopere ale pamfletului romanesc” (Ed. Business Adviser, 2011). Condeiul, pasiunea comunicarii, nu-i dau pace. Astfel ca, in mod firesc, doctorul in istorie, expertul in comunicare si relatii publice, omul politic si, inainte de toate, scriitorul si omul de presa ne ispiteste cu o noua aparitie editoriala. Dupa ce trecusera deja cativa ani de la aparitia celor doua volume, de aproximativ 400 de pagini fiecare, formand Antologia pamfletului romanesc, Vlad Hogea ne propune acum o excelenta selectie a capodoperelor romanesti ale genului. Incepand cu Nicolaus Olahus (1493-1568) si terminand cu numele de referinta ale secolului trecut. Trecand de la atacul servitutii fata de comunism, al lui Pamfil Seicaru, la atacul impotriva Europei Libere al lui Eugen Barbu. Pozitii, viziuni si limbaje atat de diferite… In introducere autorul ne marturiseste, Antologia la care visa Pamfil Seicaru am alcatuit-o eu, cum m-am priceput mai bine, in 2005.
“De la toţi boierii brăileni şi de la toţi cnezii şi de la toţi rumânii, scriem ţie, domnului moldovenesc, Ştefane voievod.
”America fără etaje”, lucrarea celebrilor scriitori sovietici Ilia Ilf și Evgheni Petrov (autorii romanelor ”Douăsprezece scaune” și ”Vițelul de aur”) a apărut, recent, și în traducere românească, la Editura Polirom. Jurnalul romanțat al călătoriei lui Ilf și Petrov conține și o critică acerbă (evident – fondată ideologic!) la adresa industriei americane de film: ”Reporterul din America îți oferă cele mai proaspete știri, desenele animate ale lui Disney sunt admirabile, uneori adevărate capodopere. (…) Însă filmele așa-zis artistice sunt de-a dreptul înspăimântătoare. Ele se află sub nivelul demnității umane. Noi credem că a vedea asemenea filme este o îndeletnicire înjositoare, căci mizează pe creierul de pasăre, pe gândirea înceată a cornutelor sau pe lipsa de pretenții a cămilei.
Motto: „M-am săturat de lichele, daţi-mi o canalie!” (Victor Eftimiu) Când te aşezi la masa de scris, te încearcă un sentiment de neîncredere şi uşoară depresie sufletească. Purtat în suflet şi nemărturisit, este o povară. Aşternut pe hârtie şi liniat în coloanele ziarului, el este un semn de întrebare. Câţi te vor citi, câţi vor înţelege tot zbuciumul închis în litera tiparului, cine va înţelege sensul şi cine va trăi, intens, clipa în care a fost conceput?
Am ezitat îndelung, până să pun acest titlu: ”Mizeria ca politică de stat”. Apoi, m-am decis. E prea multă mizerie în jurul nostru. O mizerie ca o ideologie extremistă. O mizerie structurată administrativ, de jos și până sus. E prea multă mizerie organizată în ograda țării, prea riguros întreținută și diseminată, încât să nu fie patronată de stat. Cineva, care a izbutit să ajungă cu cititul până aici, înalță dojenitor o sprânceană: ”Chiar așa? Oare să fie statul de vină, pentru mizeria de sub nasul nostru?” Iubite Cititorule, mizeria care ne invadează zilnic casa, familia și sufletul ține de un anumit mod de viață: nepăsare, neglijență, indolență. (mai mult…)
Acum două decenii, mă duceam des în vizită la mătuşa mea preferată, tanti Aurica (între timp, s-a prăpădit – la o vârstă matusalemică!)… Când mă servea cu cafea întreită cu apă (căreia îi mestecam zaţul cu plăcerea ludică a copilăriei) şi avea impresia că o beau prea repede, bătrâna învăţătoare (nevastă de „chiabur” măcelărit în temniţele bolşevice) mă dojenea cu ironie: – „Iar ai dat ceaşca peste cap, ca logofătul Tăutu!” – „Cum, ca logofătul Tăutu?!”, o chestionam eu, curios, de fiecare dată, dar, în ciuda insistenţelor mele, tanti Aurica refuza să-mi dezvăluie sursa anecdotei. Am dezlegat enigma în 2005, când, în timpul documentării gigantice pentru cele două volume din „Antologia pamfletului românesc” (pe care le-am publicat în acelaşi an, la Editura Samizdat, iar acum, în 2011, ”recidivez”, la Editura Business Adviser, cu lucrarea ”Capodopere ale pamfletului românesc”), am dat peste savuroasa mini-monografie închinată boierului moldovean de către Nicolae Bălcescu.
”NASTRATIN” a uimit o Românie încremenită în proiect. Singura revistă de pamflet (inter)urban și caricatură de brand trece din mână-n mână (dar nu ”până-n fund, la taxatoare!”), ca o halcă de carne macră, vândută pe sub tejghea, la sfârșitul anilor ‘80. Am văzut cu ochii mei oameni care ascundeau, cu gesturi furișate și complice, câteva exemplare sub braț, ca să le ducă la neveste, la neamuri sau la prieteni.
