Am ezitat îndelung, până să pun acest titlu: ”Mizeria ca politică de stat”. Apoi, m-am decis. E prea multă mizerie în jurul nostru. O mizerie ca o ideologie extremistă. O mizerie structurată administrativ, de jos și până sus. E prea multă mizerie organizată în ograda țării, prea riguros întreținută și diseminată, încât să nu fie patronată de stat. Cineva, care a izbutit să ajungă cu cititul până aici, înalță dojenitor o sprânceană: ”Chiar așa? Oare să fie statul de vină, pentru mizeria de sub nasul nostru?” Iubite Cititorule, mizeria care ne invadează zilnic casa, familia și sufletul ține de un anumit mod de viață: nepăsare, neglijență, indolență. Atunci, însă, când acest mod de viață devine public, mizeria ajunge politică de stat. Privește, Cititorule drag, orașele și satele noastre (apropo, de când n-ai mai gustat din savoarea traiului rural, cu ulițele lui desfundate și oarbe, cu gardurile lui știrbe, cu aerul dezolant al caselor din chirpici povârnite sub povara unei cumplite sărăcii?), privește lumea în care trăiești. Uită-te, cu ochii tăi de zile mari, chiar la blocul în care locuiești, la zidurile lui jerpelite, la balcoanele ruginite, la burlanele lui sparte, la tomberoanele fetide doldora de gunoi fermentat. Hai, fă-ți curaj și coboară la subsolul blocului, cu țevăraia spartă, cu apa șiroind pe pereți, cu nesfârșitele cohorte de libărci și șobolani veșnic flămânzi. Mizeria devine înfricoșătoare. Totală. Străzile din jurul blocului tău, cât vezi cu ochii, au ajuns – trebuie să recunoști – un soi de hârdău public. Aici se revarsă toate dejecțiile, toate mizeriile Metropolei. Resturi menajere, resturi industriale, pet-uri jegoase, chiștoace de țigări cu rujul încă lipit de filtru, cocoloașe de hârtie, pungi zdrențuite, cutii strivite, anvelope abandonate, toate de-a valma cu un praf sufocant, cu fumul de motorină arsă și izul puturos al mușuroaielor de căței. Bașca sutele de scuipați lipiți pe metrul pătrat de asfalt hidos. Ai observat, preaînțeleptule Cititor? Multe stații de Metrou au devenit uriașe depozite de gunoi, invadate de cerșetori, de copii părăsiți, de handicapați, de bătrâni uitați de neamuri și de noroc: aici cerșesc, aici locuiesc, aici dorm.Faimoasele vespasiene s-au transformat în locuri imunde, cu mizeria băltind până la glezne. Gările și autogările ne oferă o priveliște de coșmar, de jur-împrejurul lor mișună o lume interlopă agresivă, prostituate, hoți de buzunare, pușlamale, traficanți de droguri și carne vie. Mizeria a cotropit, în mare măsură, chiar și presa: supranumită ”a patra putere în stat”. Ca o cumplită epidemie, ca un monstruos reflex al realității, multe coloane tipărite se lasă violate de verbul otrăvit al unor mercenari de presă, care leapădă în urma lor râuri de înjurături, obscenități și vulgarități, într-un teribil desfrâu verbal. Sub ochiul nepăsător al statului, tirania mizeriei se întinde ca un duh letal. Pătrunde în spitale, în judecătorii, în circumscripții financiare, în agenții de voiaj. Acaparează primării, magazine, restaurante, benzinării, ministere, hoteluri și garaje. Doar Biserica și Armata au scăpat. Mizeria materială din jurul nostru produce grave mutații morale, politice și culturale. Ne paște primejdia unei devastatoare mizerii spirituale. Încotro ne îndreptăm? Și în tot acest timp, pe acest fond de mizerie generalizată, statul organizează, când și când, cu o ipocrită candoare, fastuoase baluri de cristal. Pune la cale briefing-uri stropite copios cu șampanie. Patronează recepții simandicoase, cu vestale de lux și ”băieți de băieți”, puși la patru ace. Vorba lui Alexandru Arșinel, dintr-un spectacol celebru: ”Țara moare de foame și baba se piaptănă”…
OLIMPIAN UNGHEREA
(Text publicat în revista ”NASTRATIN” nr. 4; 15 mai – 15 iunie 2011)