Acum două decenii, mă duceam des în vizită la mătuşa mea preferată, tanti Aurica (între timp, s-a prăpădit – la o vârstă matusalemică!)… Când mă servea cu cafea întreită cu apă (căreia îi mestecam zaţul cu plăcerea ludică a copilăriei) şi avea impresia că o beau prea repede, bătrâna învăţătoare (nevastă de „chiabur” măcelărit în temniţele bolşevice) mă dojenea cu ironie: – „Iar ai dat ceaşca peste cap, ca logofătul Tăutu!” – „Cum, ca logofătul Tăutu?!”, o chestionam eu, curios, de fiecare dată, dar, în ciuda insistenţelor mele, tanti Aurica refuza să-mi dezvăluie sursa anecdotei. Am dezlegat enigma în 2005, când, în timpul documentării gigantice pentru cele două volume din „Antologia pamfletului românesc” (pe care le-am publicat în acelaşi an, la Editura Samizdat, iar acum, în 2011, ”recidivez”, la Editura Business Adviser, cu lucrarea ”Capodopere ale pamfletului românesc”), am dat peste savuroasa mini-monografie închinată boierului moldovean de către Nicolae Bălcescu.
Iată textul: „La 1504, murind marele Ştefan-Voievod, Viteazul vitejilor, se urcă pe tron fiul său Bogdan-Voievod. Acesta, după povăţuirea ce-i dedese tată-su, trimite pe logofătul Tăut cu un plocon de zece pungi de bani şi însoţit de o ceată de pedestrime, ca să meargă la sultanul turcilor să-i închine Moldavia. Se zice că intrând Tăut în sala marelui vizir, îşi trase cizmele şi le dede slugii sale, poruncindu-i să le ţie în sală înaintea lui, de care lucru mirându-se vizirul, îl întrebă: nu cumva-i e teamă să nu i le fure cineva? (…) <<N-ai să te temi de nimic (…), noi acum suntem prieteni iar nu vrăjmaşi>>. –<<Doresc, zice Tăut, c-această prietenie să păstreze capul ca şi picioarele”. După aceea viziriul puindu-l să şază pe o sofa lângă dânsul, i-au adus, după obicei, cafea. El, necunoscând încă acea băutură, a turnat-o deodată pe gât, strigând: <<Să trăiască împăratul şi viziriul!>>. În urmă se înfăţişă şi înaintea sultanului Soleiman, şi îi declară că vine din partea domnului său şi a poporului moldav să închine înălţimei sale, ambele Moldavii, cu condiţii cinstite, iar mai cu seamă religia să fie păzită fără cea mai mică vătămare. Sultanul se bucură mult văzând că moldovenii, a căror puternică sabie o simţiră de multe ori turcii, vin singuri să se plece puterii sale. El primi toate condiţiile şi dede solului un act formal, subscris cu mâna lui, ca să-l ducă domnului său la Suceava. În acest act se coprindea: că moldovenii supuindu-se de bună voia lor împărăţiei otomane, voinţa sultanului e ca bisericele şi religia lor să fie nevătămată; ţara să se administreze după legile sale; domnul să nu fie dator la alt decât numai să trimită în toţi anii Înaltei Porţi 4000 galbeni, 40 iepe şi 24 şoimi; şi acestea supt titlu de dar (peşcheş). După aceea, sultanul dărui lui Tăut cele zece pungi de bani ce-i adusese din partea lui Bogdan-Voievod. Cu aceşti bani, întorcându-se în patria sa, el zidi o biserică de piatră foarte frumoasă, în satul Bălceşti, în ţinutul Suceavei, pe Siret”. Pentru mine, gestul logofătului Tăutu (de a bea într-un mod nepotrivit un lichid fierbinte şi concentrat, care îl putea vătăma) semnifică eterna nedibăcie a diplomaţilor români, valabilă şi azi. Cu o precizare: boierul din pamfletul lui Bălcescu, deşi lipsit de fineţe, era un patriot adevărat, care, chiar şi atunci când greşea, greşea de partea ţării. Pe când unii demnitari gafeuri din zilele noastre greşesc împotriva ţării, pe care pretind că o slujesc cu credinţă. Ba, mai mult, unii dintre ei ştiu chiar ştiu ce e „cafeaua”, dar o dau cu bună ştiinţă peste cap, doar pentru a le face pe plac celor mari şi tari. Le serveşte, oare, la ceva acestor lachei lecţia logofătului Tăutu?
VLAD HOGEA
(Text publicat în revista ”NASTRATIN” nr. 4; 15 mai – 15 iunie 2011)